ISTORIA TRANSILVANIEI pâna in secolul al XV-lea (partea a VI-a)

ISTORIA TRANSILVANIEI până în anul 997 (part 3)

Voievodatele româneşti în sec. IX - X

În ciuda afirmaţiilor unor istorici maghiari, cum că invazia maghiară în Transilvania şi Pannonia a găsit un spaţiu nelocuit permanent, cronicile maghiare evidenţiază prezenţa şi opozitia românilor încă din primul moment al evenimentelor. Cronica ”Gesta Hungarorum” a lui Anonymus descrie în mod detaliat felul în care s-au deşfăşurat ostilităţile şi mai ales, urmările lor. De la începutul infiltrarii maghiarilor în Câmpia Pannonică (anul 896) şi ulterior în Transilvania, cronicarul face o prezentare geografică detaliată, specificând locaţiile voievodatelor şi cnezatelor existente la acea vreme.

Ţara de la vest, dintre Tisa şi Dunăre (respectiv Câmpia Pannonică) este administrată de către Kean, numit şi mare duce al Bulgariei, bunicul lui Salanus, iar ulterior de către acesta din urmă. Ţara dintre Tisa şi Munţii Carpaţi (pe direcţia vest – est), situată între râurile Mureş şi Someş (pe direcţia sud – nord, cu specificaţia că se afla în Erdeulu – Ardeal), zona Crişana – Satu Mare, este condusă de către ducele Morout, bunicul lui Menumorout, iar ulterior de către acesta din urmă.

Ţara cuprinsă între râul Mures şi Dunăre (castrul Orşova), actualul Banat este condusă de către voievodul Glad, strămoşul lui Ohtum. Ţara aflată în zona centrală a Transilvaniei, între Carpaţii Apuseni, Meridionali şi Răsăriteni era condusă de către Gelu, zis şi Blacul (Valahul).

Voievodatul lui Salanus, urmaşul lui Kean (cca. 895 – 907 şi ulterior)

În jurul anului 895, cetele maghiare trimise ca iscoade spre vest şi sud-vest aveau să descopere Câmpia Pannonică. Anonymus ne informează că în această ţară trăia o comunitate formată din slavi, bulgari şi valahi, amintindu-i pe aceştia din urmă ca fiind păstorii romanilor (!), precizând, în acelaşi timp, că această ţară/păşune ar fi aparţinut romanilor şi descenţilor acestora, după moartea regelui Attila.

Aici aveau să întâlnească pe un oarecare duce pe nume Salanus, strămoş al lui Kean, mare duce plecat din Bulgaria, care, cu ajutorul împăratului Bizanţului, avea să ocupe Pannonia în numele lui. Semnificativ este faptul că numele conducătorului voievodatului este prezentat în cronică sub forma latină, Salanus, neputându-i-se invoca astfel o descendenţă bulgară sau slavă. Acest duce valah avea să intre în conflict cu maghiarii începând din anul 903. Conştient de puterea militară prea mare a acestuia, Arpad se vede nevoit să câştige bunăvoinţa ducelui valah trimiţându-i daruri. Salanus transmite ducelui maghiar ameninţarea puterii lui şi faptul că poate chema în ajutor bulgarii şi grecii. Remarcabil este textul lui Anonymus, unde Salanus nu spune că îşi cheamă în ajutor rudele bulgare, ci simplu, pe aliaţii săi bulgari şi greci, acei bizantini care l-au ajutat pe bunicul lui să se stabilească în Câmpia Pannonică.

Pentru a evita războiul, Salanus oferă maghiarilor un teritoriu unde să se stabilească, dar cu condiţia respectării păcii. Maghiarii însă interpretează acest gest ca un o renunţare a ducelui la întregul său cnezat şi supunere faţă de ei, cu toate că ocupau doar o mică parte din voievodatul lui Salanus şi respectând legile şi tradiţiile băştinaşilor.

Nu după mult timp, aproximativ pe la anul 903, pe fondul emiterii unor noi pretenţii teritoriale din partea maghiarilor, reîncep conflictele dintre ducele Salanus şi Arpad, conducătorul maghiar. Salanus nu le acceptă pretenţiile emise şi decide să-i înfrunte pe maghiari, fiind susţinut de aliaţii săi bulgari. După o luptă foarte sângeroasă cu maghiarii, care a fost undeva pe cursul râului Tisa, ambele părţi au suferit pierderi grele, chiar dacă Anonymus face precizarea că pierderile au fost doar în partea grecilor şi a bulgarilor. Cert este că rezultatul bătăliei a fost unul indecis, ducele Salanus se retrage cu oastea în cetatea Belgradului, iar armata bulgară se repliază spre graniţa ţaratului.

Maghiarii organizează un atac împotriva cetăţii Belgradului, dar asediul este împiedicat de către armatele bulgare. Bătălia dintre maghiari şi bulgari se dă pe malul Dunarii, la confluenţa cu râul Sava, în apropierea cetăţii Belgrad. După o luptă sângeroasă, armata bulgară se retrage în cetatea Belgrad. Pierderile masive ale ambelor tabere duce la încheierea unui armistiţiu, Salanus rămâne conducătorul voievodatului său, cu condiţia plăţii unui tribut către maghiari şi a cedării unor teritorii în folosul acestora.

Istoricul Alexandru Madgearu, în lucrarea sa “The Roumanians”, face dovada convingătoare a acestui conflict româno-bulgaro-maghiar, fapt ignorat până în prezent de istorici. Urme ale acestui voievodat s-au păstrat până în anul 1211. Pe ce ne bazăm această afirmaţie?

În anul 1055, regele maghiar Andrei I (1046 – 1060) fondează o mănăstire pe malul lacului Balaton, numit de localnici Balotin, înzestrând-o cu mai multe sate şi moşii. Interesant este însă numele lor: Petra, Zăcădat, Ursa, Lupa, Gămaz, Gislav, Genusara, Vila Popii, Petru, s.a.m.d., toate nume româneşti, dacice sau de factură slavă.

În documentul din 1211 se precizează şi personalul mănăstirii, cu numele de: Albeus, Micu, Foca, Florian, Volcu, Micula, Petruş, s.a.m.d., tot de factură românească, ceea ce ne conduce la întrebarea : care era naţionalitatea ducelui Salanus?

Voievodatul lui Menumorut, nepotul lui Morout ( cca. 890 – dec. 906)

După ce se liniştesc relaţiile cu ducele Salanus, ungurii încep să întrevadă o nouă posibilitate de extindere, respectiv voievodatul lui Menumorout din Ţara Bihariei. Anonymus spune că acesta preluase conducerea voievodatului său de la bunicul lui, Morout, ceea ce ne conferă dreptul să afirmăm că voievodatul existenta încă de la începutul anilor 800, ca şi în cazul strămoşului lui Salanus, Kean. Existenţa şi continuitatea românilor pe aceste meleaguri este atestata chiar prin confirmarea ascendenţei conducătorilor voievodatelor din acele timpuri.

Iată cum ne prezintă cronicarul prima întrevedere dintre solii lui Arpad şi Menumorut, voievodul valah care stăpânea teritoriul cuprins între Mureş, Someş şi Tisa: ’’În adevăr, trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, au trecut peste râul Tisa în vadul Lucy, şi după ce au plecat de aici, venind în fortăreaţa Bihar, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care ducele lor i le trimisese. La urmă însă, comunicându-i ce aveau să spună din partea ducelui Arpad, au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă şi încărcându-i cu diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă. Totuşi le-a dat răspuns zicându-le: Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori îi suntem ca unui amic, cu toate ce-i sunt necesare fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl voi ceda niciodată, câtă vreme voi mai fi în viaţă. ’’

Cuvintele lui Menumorut sunt identice cu cele ale lui Dromichete în faţa pericolului macedonean sau ale lui Decebal în faţa puterii romane, devenind un ideal şi un crez pentru toţi domnitorii neamului.

În urma acestui refuz foarte diplomatic al lui Menumorut, maghiarii pornesc ostilităţile, atacând din mai multe părţi voievodatul Bihariei. Nevoit să se angajeze în luptă, Menumorut va pierde rând pe rând toate cetăţile sale, fiind nevoit să se refugieze în cetatea lui de scaun. După un asediu susţinut timp de treisprezece zile, cetatea Bihariei avea să cadă în mâinile năvălitorilor, iar voievodul transilvănean este nevoit să accepte condiţiile de pace oferite de Arpad. Tratatul de pace dintre cei doi conducători va fi consfinţit de căsătoria fiului lui Arpad, Zulta, cu fiica lui Menumorut. După moartea lui Menumorut, survenită în anul 906, voievodatul va trece în mâinile lui Zulta şi implicit, sub dominaţie maghiară.

Tragic este faptul că memoria acestui conducător valah nu va fi cinstită de către urmaşii lui, actualii istorici, din motive necunoscute nouă, au încercat să-l identifice în postura unui conducător khzar sau slav. Ridicol este faptul că deşi sunt istorici, nu înţeleg şi nici măcar nu încearcă să înţeleagă istoria în ansamblul ei, nu pe bucăţi. Khazarii, cei care erau câţi erau în oştile maghiare, erau aliaţii acestora şi nu duşmanii lor. De unde şi până unde se afirmă că khazarii au ocupat teritoriul Biharei înainte de maghiari este chiar o enigmă, istoria nu menţionează nici o invazie khazară în spaţiul european şi mai mult în ţările române, nici înainte de venirea ungurilor, nici după.

Voievodatul lui Gelu (cca. 890 – 904/5)

Cel de-al doilea voievod transilvănean care va avea de suferit datorită politicii de expansiune maghiară va fi Gelu, stăpânitor al teritoriului ”Ultransilvan”, teritoriul aflat în partea centrală a Ardealului. Menţionat în cronici ca şi conducător al valahilor şi slavilor, de origine ’’blacă’’, Gelu va avea de înfruntat triburile maghiare conduse de Tuhutum. Referitor la existenţa cnezatului lui Gelu, Anonymus este mai mult decât ironic, caracterizându-l pe acesta “ca un oarecare blach care deţinea stăpânirea”.

Chiar dacă Tuhutum era implicat într-un război împotriva lui Menumorout, el iniţiază o “campanie de spionaj” în teritoriul stăpânit de Gelu Blacul. Aflând despre bogăţia acestei ţări (aur de o calitate superioară ~ aurul acelei ţări este foarte bun şi zăcăminte de sare din abundenţă), conducătorul maghiar începe să-şi facă planuri de cucerire a teritoriilor în propriul lui folos (voia să-şi câştige prin sine nume şi pământ). Alianţa dintre Tuhutum şi Arpad nu era una de siguranţă şi înţelegere, Tuhutum aspira la mai mult, avea ţeluri ascunse: preluarea teritoriilor central – transilvănene în nume şi administraţie proprie.

Anonymus, în stilul său caracteristic, se referă cu ironie şi sarcasm la adresa vlahilor lui Gelu, numindu-i cei “mai neînsemnaţi din toată lumea”, menţionând că sunt slab înarmaţi şi având ca ustensile de război doar arcul şi săgeţile.

Dar realitatea istorică răzbate chiar din scrierile lui, Anonymus însuşi ne comunică fptul că valahii lui Gelu luptau din greu contra pecenegilor şi cumanilor, cu mari eforturi şi pierderi.

Prima bătălie care se va da între Gelu şi Tuhutum va fi undeva în apropierea porţilor Meseşului. Ostaşii din cele două tabere “s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost biruiţi şi mulţi dintre ei omorâţi şi încă şi mai mulţi făcuţi prizonieri”. Cu puţinii oameni rămaşi, Gelu s-a retras în ideea de a ajunge la fortăreaţa lui, situată pe malul râului Someş. Urmărit de trupele lui Tuhutum, au fost fost ajunşi din urmă, ajungându-se la o nouă luptă undeva lângă râul Căpuş. Gelu este ucis în această luptă.

Acesta este momentul în care se încheie un armistiţiu între cele două părţi, urmat de un sfat al conducătorilor valahi rămaşi în viaţă, care, “din propria lor voinţă”, îl acceptă ca şi conducător pe Tuhutum. Trebuie înţeleasă această hotărâre prin războiul dus de către băştinaşi pe două fronturi: cel cu pecenegii şi cumanii şi cel îndreptat împotriva ungurilor. Acceptarea ungurilor înseamnă alianţa cu aceştia împotriva pecenegilor şi a cumanilor, vechii duşmani ai maghiarilor.

Voievodatul lui Glad (cca.890 – 927)

Glad, ducele Banatului, va fi atacat de către armatele conduse de Zuard, Cadusa şi Boyta, comandanţii lui Arpad. Trupele maghiare vor înainta pe cursul râului Timiş. Glad le va ieşi în întâmpinare cu o oaste formată din valahi, cumani şi bulgari. Superioritatea numerică a maghiarilor avea să-şi spună cuvântul, Glad va fi înfrânt şi nevoit să se retragă în fortăreaţa sa, Kevea. A treia zi de la bătălia de pe râul Timiş, maghiarii încep să asedieze fortăreaţa. Luptele duse sunt sângeroase, cronicarul făcând menţiunea că în acele războaie şi-au pierdut viaţa doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor şi că însuşi Glad s-a aflat în siţuatia de a-şi pierde viaţa.

Din acest moment situaţia devine neclară, cronicarul Anonymus susţine că Glad ar fi fost înfrânt şi le-ar fi cedat fortăreaţa în semn de supunere. Dar se contrazice şi spune că aceleaşi trupe ar fi plecat de la fortăreaţa Kevea spre fortăreaţa Orşovei, pe care au asediat-o şi au ocupat-o. Deoarece tot el afirmă că din ducele Glad se trage şi viitorul duşman al lui Ştefan I, Ahtum, nu putem să înţelegem doar faptul că maghiarii nu au reuşit să cucerească şi să ocupe cetatea Kevea şi de comun acord cu Glad, au semnat un armistitiu, Glad rămânând, în continuare, domnitor asupra teritoriului său.

Se pare însă că au mai existat formaţiuni statale mici, conduse de voievozi şi cneji valahi în partea de nord şi de sud a Ardealului, care şi-au păstrat suveranitatea şi independenţa, în ciuda tuturor atacurilor maghiare. Cronicile maghiare menţionează ca teritoriu trecut sub severanitate maghiară centrul si estul Ardealului, dar nu şi ’’ţările’’ Maramureşului, Haţegului, Făgăraşului şi Almaşului, Bârsei.

Infiltrarea maghiară în Transilvania (900 – 997)

Denumirea dată spaţiului intracarpatic, Ardeal, vine din timpuri imemoriale, ale existenţei dace. Tot mai mulţi cercetători vin să confirme identitatea numelui de Ardeal ca fiind o denumire de origine dacă sau anterioară, trecută în fondul foarte bogat de denumiri geografice ale dacilor. Romanii au folosit termenul de Ultrasilvania sau Transilvania – teritoriu de dincolo de păduri – sau – în mijlocul pădurilor. Această denumire, împreună cu cea de Ardeal, va forma, în limba maghiară, grupul de cuvinte erdö-erdély (silvania – pădure), determinând mai târziu pe lingviştii maghiari să susţină originea maghiară a numelui Ardealului (maghiarii fiind de origine locuitori de pustă, nu aveau în vocabularul lor termenul de pădure, astfel că au fost nevoiţi să şi-l creeze prin adaptare). De altfel, limba maghiară a preluat din română foarte multe cuvinte şi expresii, adaptându-le exprimării lor fonetice.

Urmare a cuceririi celor celor trei ducate din Transilvania, maghiarii îşi vor continua politica de expansiune. Rând pe rând, vor fi atacate şi celelalte „ţări” independente. Maghiarii nu vor avea de data aceasta aceiaşi sorţi de izbândă ca şi cu ducatele lui Menumorut, Gelu şi Glad, având nevoie de mai mult timp pentru a le cuceri şi supune în totalitate. Dovada incontestabilă este faptul că până în anul 1400, cnezatele şi voievodatele vor avea autonomie în schimbul plăţii unor dări către coroana maghiară.

De altfel şi infiltrarea maghiară în Transilvania, în primii 60 de ani (905 – 955) a fost foarte redusă, urmare a orientarii lor către ţinuturile din vestul Europei. Maghiarii vor teroriza prin expediţiile lor, ţinuturile germanilor, slavilor boemi, francezilor şi italienilor, ajungând până în Spania.

Abia în anul 955, în bătălia de la Lechfeld, din 10 august, regele german Otto I cel Mare (936 – 973) va reuşi să-i înfrângă pe maghiari, decimând aproape toată oastea maghiară şi va executa, prin spânzurare sau în furci, pe toţi comandanţii maghiari. Acest dezastru pentru maghiari va însemna sfârşitul expansiunii lor spre vest şi la începutul consolidării statului maghiar în Câmpia Pannonică. Odată stopată expansiunea spre vest, se va deschide pentru unguri o nouă cale de extindere spre est şi sud - est, având ca ţintă principale Ţările Române.

În finalul capitolului vom aborda o problemă mai ciudată din punct de vedere istoric, respectiv continuitatea maghiarilor în Europa.

Poporul maghiar, la origine, a fost un popor de rasă mongolă, având caracteristicile antropologice tipice acestei rase. Pe parcursul timpului acest caracter va dispărea în primul rând datorită luptelor pe care le-au dus. Marea majoritate a luptătorilor veniţi din Asia vor pieri pe câmpurile Europei, fiind la un moment dat exterminaţi de pecenegi şi de armatele franco-germane. În acest moment ponderea elementului mongol va scădea considerabil, fiind înlocuit de elementul turcic sau caucazian (să ne amintim de khazari), evreiesc (idem momentul khazar), german şi slav (prin asimilarea locuitorilor pustei Panonice), valahi (prin maghiarizări forţate şi acceptate benevol), etc. Numai astfel se poate explica de ce actualul popor maghiar are aceleaşi caracteristici fizionomice cu celelalte popoare europene, singura particularitate fiind limba de origine ugro-finică pe care au adoptat-o toţi cei convertiţi.

Şi tot aşa se explică de ce mulţi dintre conducătorii lor au fost de origine khazară: Usubuu, Velus, Bulcsu. Fiind acceptaţi (khazarii) de masa maghiară, ei s-au deplasat împreună cu aceştia spre Europa. Astfel se explică şi existenţa monumentelor funerare evreieşti prezente pe teritoriile ţării noastre (nordul Transilvaniei şi al Moldovei) începând încă din sec. al X-lea. Mulţi dintre primii regi maghiari vor fi de origine evreiască: Samuel, Solomon, Coloman.

Fenomenul maghiarizării, asemănător celui uzitat de evrei prin convertirea la iudaism, a fost absolut necesar pentru salvarea populaţiei de la dispariţia de pe scena istoriei.

În Transilvania, maghiarii au dus permanent o politică de deznaţionalizare, trecând în rândurile lor, forţat sau în schimbul acordării unor privilegii, mari mase de populaţii româneşti, cumane, slave, secuieşti. Nu este lipsit de interes să prezentăm lista primilor regi maghiari, pentru a înţelege implicaţiile unei astfel de substituiri istorice. Primii patru regi sunt descendenţii direct ai maghiarilor originari din Asia: Arpad, Zsolt, Taksany şi Geza, următorii poartă deja nume latineşti, fie de împrumut, fie că au o origine valahă: Ştefan, Petru, Andrei. Cronologic, următorii sunt cei amintiţi mai sus, de origine evreiască: Samuel, Solomon, Colomann, apoi urmează o combinaţie internaţionalistă: Otto, Ludovic, Sigismund de Luxemburg – germani, Venceslav, Vladislav – slavi, Ladislau – cuman, Carol, Robert – franco-italian, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin – români şi lista ar mai putea continua.

Tot aşa se prezintă lista şi în Transilvania; majoritatea principilor şi guvernatorilor acestei provincii vor fi de origine română. De altfel, majoritatea familiilor de viţă nobilă maghiară au o ascendenţă românească.

Trecerea multor cneji şi mici nobili români în rândurile nobilimii maghiare s-a făcut fie cu sabia, fie ca o asigurare pentru păstrarea proprietăţilor. Numele vechilor cneji de Maramureş, Dragoş a devenit Dragfy, cel al cneazului Vladislav Românul din Zlaşti s-a adaptat la Zaladi, numele voievodului de Hunedoara a devenit Hunyadi, la fel cum au fost maghiarizate şi numele familiilor Cândea în Kendefy, Zeicu în Zeyc, Pop în Papp, Crai în Kiraly, s.a.m.d.

“Unul dintre cele mai uluitoare fapte ale istoriei ungare – mai târziu minimalizat sau pur şi simplu trecut sub tăcere de istoriografii naţionalisti – este acela că făuritorii mitului naţional, mult cântaţii eroi ai războaielor cu turcii, conducătorii politici şi militari ai luptei pentru libertate ..... au fost în întregime, sau parţial, de origine germană sau croată, slovacă, română sau sârbă.” ( Paul Lenvai – Ungurii)

ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI pâna in secolul al XV-lea (partea a II-a)

Marea invazie tătară de la 1241

Prima menţiune, documentară, despre existenţa unei “ţări” în spaţiul vest - muntenesc este făcută odata cu hotărârea regelui maghiar Ladislau I (1040-1095) de a-şi asigura siguranţa graniţelor regatului ungar. În acest scop zideste o fortăreaţă , în imediata apropiere a castrului roman de la Drobeta Turnu Severin, cu rol de centru strategic militar, în vederea supravegherii valahilor, cumanilor şi pecenegilor existenţi în zonă. Această fortăreaţă va fi pricina unor veşnice revendicari şi lupte între coroana maghiară si voievozii din Muntenia.

Între anii 1228 şi 1233, regele maghiar, Andrei II (1205 – 1235) transformă fortăreaţa Severinului în cetate, luând astfel naştere Banatul de Severin, ca “marcă” de apărare, organizată ca un sistem defensiv şi în acelaşi timp ofensiv, îndreptat contra expansiunii bulgare. Banatul de Severin este menţionat în cronicile maghiare sub denumirea de “Terra Zeurino”. Primul ban al Severinului este Luca, menţionat în documentele cancelariei regale maghiare în anul 1233. Securizarea zonei va atrage după sine un mare aflux de valahi, cumani, maghiari şi saxoni, astfel încât în anul 1238, regele maghiar Bela IV (1235 – 1270 ) solicită papei Grigore al IX înfiinţarea unei Episcopii latine a Severinului , dar care va fi instituită abia în anul 1382.

Creerea unor astfel de mărci de apărare dincolo de graniţele coroanei maghiare aveau să devină o practica obişnuita a ungurilor, atât la hotarele Ţări Româneşti cât şi în Moldova, în scopul declarat de a-şi apăra regatul, dar şi cu perspectivă expansionistă. Timp îndelungat regii maghiari aveau să-si aroge dreptul de stăpânire asupra Ţări Româneşti şi a Moldovei, provocând conflicte armate cu domnitorii acestor ţări.

Prin angajarea maghiarilor în conflicte regionale cu valahii, bulgarii, sârbii şi bizantinii, acestia vor omite un lucru foarte important, care se va dovedi devastator pentru regatul arpadian.

Anul 1241 aduce asupra Ţărilor Române dar şi a Europei, una dintre cele mai catastrofale invazii din decursul istoriei, cea tătară.

Cine erau acesti tătari ? Arhidiaconul Toma din Spalato, contemporan invaziei tătarilor, îi caracterizează pe aceştia astfel: „Înfăţişarea tătarilor este îngrozitoare; ei au membrele scurte şi trunchiurile mari, faţa e lată, sunt spâni...au ochi mici şi îndepărtaţi unul de altul; dispreţuiesc hrana cu pâine, se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură amestecă lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot călare. Se slujesc de corturi făcute din pânză sau piei.”

Dar să vedem ce spun cronicile vremii despre această invazie în Ţara Românescă : ’’ În anul acesta (1241) armata fără de număr a tătarilor, trecu peste munţii ce le înconjurau ţara şi prăvălind stâncile grele ( ale Caucazului ) se răspândiră ca demonii (. .. ). Mereu setoşi de sânge, căci cu sânge se adapă ei, sfâşie şi înfulecă cu lăcomie carne de câine şi de om.’’, ’’Ordul (.. ..) trecând prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut. <şi în continuare> (Budjek) trece Munţii Sassanilor <muntii saşilor transilvăneni> ca să intre în Kara – Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munţii Babac – Tuc (Yapraq Taq) la hotarul lui Mislau unde bate pe duşmanul care se afla acolo gata de lupta.’’ ( Cronică Persană ).

Muntenia a fost atacată şi prădată de Ordul care îi infrânge rând pe rând pe voievozii munteni, ajungând în incursiunea lui până în Banat.

Atacul tătarilor, în Transilvania şi Ungaria, a fost atât de rapid şi de devastator încât decimează armatele regelui maghiar Bela IV, obligându-l pe acesta să fugă şi să se refugieze într-o insulă din Adriatica, pentru a-şi salva viaţa.

Rămaşi singuri în faţa puterii tătare, conducătorii Ţării Româneşti, „Bezerenban” şi Miselav, încearca să opuna rezistentă acestora. După doi ani de hărţuieli şi multe pierderi umane, aceştia reuşesc să infranga ostile tătare şi să-i alunge. Filip Mousket în "Cronica" lui rimata menţioneaza, in anul 1241(2), marea victorie a „regelui din tara vlahilor” asupra tatarilor, dealtfel singura victorie europeana in luptele duse cu tatarii.

Din fericire pentru Europa, tătarii se vor retrage în cursul anilor 1242 şi 1243, urmare morţii hanului Ogodai, în urma unei beţii cumplite, în luna decembrie 1241. Conducatorii şi oastea tătara (mongolă) se vor indrepta spre ţinuturile Asiei Centrale pentru a putea participa la alegerea noului han

Parte a oştilor tătare, conduse de Batu - Han, se vor aşeza în nordul Mării Negre, întemeind un stat cunoscut sub numele de Hoarda de Aur, de unde vor lansa timp de 500 de ani expediţii de pradă asupra Rusiei şi Poloniei, dar şi a Ţărilor Române. Pana aproape la sfârsitul secolului al XIV-lea, Moldova şi nord-estul Munteniei vor rămane însă in sfera de influentă a puterii tătară, asa numita pax mongolica.

Cel mai important aspect al invaziei tătare în ţinuturile româneşti îl constituie faptul că ea a oprit expansiunea maghiară spre sud (Ţara Românescă) şi est (Moldova), a distrus stăpânirea cumanilor la sud de Carpaţi, pregatind procesul de constituire a primelor formaţiuni statale medievale româneşti.

Pe cine mentionează Filip Mousket, ca „rege în ţara vlahilor” pe „Bezerenban” sau pe Miselav. Nu putem şti. Dar sigur este faptul că cei doi voievozi reuşesc să-şi asigure independenţa voievodatelor faţă de puterea tătară. Unii istorici presupun că ar fi vorba de Miselav (Seneslau), în schimb altii suştin că ar fi vorba de Ioan Asan II (1218 - 1241), tarul vlaho-bulgar,de la sud de Dunare.

Cine erau însă cei doi conducători munteni? Părerile istoricilor sunt împărţite.

Uni istorici îl consideră pe “Bezerenban” ca fiind primul conducător al unei formaţiuni statale, cnezat sau voievodat, din Ţara Românească. Alte studii îl indica pe acest “Bezerenban” ca fiind “Banul” Severinului, lucru nu foarte departe de realitate, tînând cont că Rasid-ed-din în cronica sa deformeaza foarte mult numele onomastice şi toponimele. Astfel Carpaţii devin Babac-tuc (Yapraq Taq) iar valahii , Qara Ulagh. Este mai mult ca posibil ca numele de Bezeren Ban să indice de fapt o funcţie, acea de conducător al Ţării Severinului, ţară numită în cronicile timpului şi Terra Szevren ( se poate remarca apropierea fonetică între Bezeren si Szevren , Bezerenban - Szeverenban). La acea vreme, mare parte a Olteniei apusene era aparţinătoare de Banatul Severinului, precum parte de ţinuturi din Banat şi Caraş.

După Patriciu Dragalina, termenul de ban reprezenta o “demnitate super-ierarhica foarte veche” valahă care desemna conducatorul unei formaţiuni teritoriale definite. Termenul de conducere, respectiv “bănie” va trece ca nume a formaţiunii statale sub denumirea de “banat” (vezi, Banatul Timişoarei, Banatul Sârbesc, s.a.). Acest termen a fost adoptat de către maghiari, dar şi de români, şi pentru numirea conducătorului unui ţinut, provincii, sub forma de "ban" (vezi, Mihai,Banul Craiovei). Alţi istorici consideră că acest termen este de origine maghiară, provenit de la numele unui conducator avar pe nume Bayan, care ar fi trăit în anii 562-602. Care este legătura între unguri anilor 1233 şi avarii secolului al VI-lea, nu ştim, dar cert este faptul că la acea vreme triburile maghiare încă populau stepele asiatice, si nu avea ştire de saga avară din Europa. Optăm pentru originea românească a termenului asemeni lui Dragalina.

Atingator de celălalt voievod, pomenit sub numele de Miselav, istoricii se împart în doua tabere. O parte dintre ei îl consideră ca fiind tatăl lui Seneslau, iar ceilalţi îl identifică ca fiind chiar Seneslau, cronica persană nepreluând şi în acest caz, clar numele acestui conducător de formaţiune statală munteană. Acest argument este întărit şi de faptul că Seneslau este pomenit ca şi conducător de sine stătător şi independent, în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, datată în anul 1247.

În vederea securizării graniţelor coroanei regele maghiar Bela IV (1235 – 1270 ) face apel la Ordinul Cavalerilor Ioaniţi (Cavalerii de la Malta). Prin diploma emisă la 2 iulie 1247, regele maghiar de comun acord cu conducătorul Ordinului, magistrul Rembald, dorea instalarea unui detaşament Ioanit în Cetatea Severinului: „… Așa dar, mânați de acest gând, după o îndelungată sfătuire cu fruntașii și baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele preceptor al casei Ospitalierilor din Ierusalim, din părțile de dincoace de mare, cu privire la repopularea regatului nostru, care prin năvălirea dușmănoasă a națiunii barbare numită tartari, a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor, cât și prin uciderea locuitorilor, că deoarece acel preceptor în numele casei Ospitalierilor s-a îndatorat de bună voie, pe sine și casa Ospitalierilor, să ia armele pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinței creștine, potrivit cu actul scris mai jos, și să ne dea sfat și ajutor credincios pentru popularea țării noastre, și să se supună și la celelalte îndatoriri ce se vor arăta îndată în această scrisoare, îi dăm și îi dăruim lui și prin dânsul numitei case întreaga țară a Severinului împreună cu munții ce țin de ea și cu toate celelalte și cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum și cnezatele lui Ioan și Farcaș, până la râul Olt, afară de teritoriul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm olaţilor așa cum l-au stăpânit aceștia și până acum. Totuși în așa fel încât jumătate din toate foloasele și veniturile și slujbele din întreaga țară a Severinului amintită mai sus, și din cnezatele numite mai sus, să o păstrăm pe seama noastră și a urmașilor noștri, cealaltă jumătate căzând în folosul casei pomenite mai sus, afară de bisericile clădite și cele ce se vor clădi în toate teritoriile sus zise, din veniturile cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră, rămânând totuși neatinse cinstea și drepturile arhiepiscopilor și episcopilor pe care știe că le au, lăsând deoparte și toate morile dintre hotarele țărilor amintite atât cele clădite cât și cele ce se vor clădi, în afară de cele din țara Lytua, precum și toate clădirile și semănăturile făcute cu cheltuiala fraților zisei case, și fânețele și pășunile pentru vitele și oile lor, și pescăriile care sunt acum în ființă sau care se vor face de către ei, care toate vrem să se oprească în întregime în folosul fraților acestora, afară de pescăriile de la Dunăre și iazurile de la Celei pe care le păstram împreună pe seama noastră și a lor. Și mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile și foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la olatii ce locuiesc în țara Lytua, în afară de țara Hațegului cu cele ce țin de ea, să le culeagă sus zisa casă. Mai voim ca amintiții olati să ajute pe sus zișii frați cu mijloacele lor ostășești întru apărarea țării și înfrângerea și pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străinii, iar din partea lor acești frați să fie datori la prilejuri asemănătoare să le dea lor sprijin și ajutor, pe cât le va sta în putință. Pe lângă acestea, din sarea ce le-am îngăduit să ducă în chip îndestulător spre folosința acelei țări și a părților dinspre Bulgaria, Grecia și Cumania, din orice ocnă din Ultrasilvana de unde vor putea mai ușor să o scoată cu cheltuiala dimpreună a noastră și a lor, fără atingerea întru nimic a dreptului episcopal; tot astfel și din banii ce vor umbla acolo din voința regelui și hotărârea preceptorului acestei case, ce va fi în slujbă în acea vreme, jumătate o păstrăm pe seama noastră, precum s-a spus mai sus și despre celelalte venituri, cealaltă jumătate având a fi îndreptată spre folosul zisei case, fără atingerea drepturilor bisericilor. De asemenea, rânduielile pe care le va fi hărăzit zisa Casă nobililor și altora venind din alte părți să locuiască în ținuturile amintite, atât în privința libertăților lor cât și a judecăților, precum și hotărârile judecătorești pe care le vor fi rostit împotriva acelora, le vom încuviința și întări, fără atingerea părții noastre din folosințele ieșind de acolo, cu acest adaos că de se va rosti vreo osândă <într-o pricină de> vărsare de sânge împotriva mai marilor țării, și ei se vor simți nedreptățiți, să poată face apel la Curtea noastră. Mai adăugăm că dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru, de care lucru să ne ferească Dumnezeu, a cincea parte din ostașii țării amintite să fie datori a veni în oastea noastră și a porni la război pentru apărarea țării noastre. Dar dacă vom îndrepta oaste spre Bulgaria, Grecia, și Cumania va purcede a treia parte din cei în stare a merge la război, și din prada de război, atât cea mișcătoare cât și cea nemișcătoare, numita casă își va primi partea sa după numărul ostașilor din Severin, precum și a armelor lor. Pe lângă aceasta am dăruit amintitului preceptor, și printr-însul casei Ospitalierilor, toată Cumania, de la râul Olt și munții Ultrasilvanei, sub aceleași îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la țara Severinului, în afară de țara lui Seneslau, voievodul olatilor, pe care le-am lăsat-o acelora așa cum au stăpânit-o și până acum, și întru totul sub toate acele îndatoriri, rânduite mai sus, cu privire la țara Lytua. ..."

În ciuda tuturor facilităţilor acordate de către regele maghiar, Ioaniţi au refuzat însă să se aşeze în teritoriul oferit. Motivul acestei refuz era faptul că la acea vreme tătarii îsi păstrau suzeranitatea asupra Tărilor Române şi a Banatului, regele maghiar oferind de fapt cea ce nu era al lui, obligându-i pe aceştia să-si câstige teritoriul prin lupta cu tătarii si valahii !

Cornel Bîrsan - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche.

ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI pâna in secolul al XV-lea (partea a I-a)

Primele menţiuni

Primele menţiuni despre vlahii munteni, nord dunăreni le găsim în cronicile bizantine care menţionează în anul 726 o serie de năvăliri ale valahilor nord dunăreni aliaţi cu vlaho-râcnii în imperiul bizantin. Aceste conflicte se vor soluţiona abia în anul 780, când între cele două părţi se adopta un armistiţiu de pace. Este mai mult ca sigur că aceşti vlahi contestau influenta şi intruziunea bizantină la nord de Dunăre.

Într-o cronică turcă numită Oguzmame se menţionează în jurul anului 839 despre existenţa unei ţări a vlahilor la nord de Dunăre.

În timpul confruntărilor armate din anii 968 şi 969, dintre Sviatoslav ( 964 – 972), cneaz al Kievului şi Împăratul bizantin Nikephoros II Phokas ( 963 – 969) , sunt pomenite în cronica rusă “Povestea vremurilor de demult” , 80 de cetăti-oraşe la Dunărea de Jos. Aceste conflicte se acutizează însă în anul 971, când noul Împărat bizantin, Ioan Tzimiskes ( 969 – 976) pune bazele formarii unei theme Paristrion – provincie bastion, organizată pentru apărarea graniţei Dunării de Jos şi a litoralului Pontic, până la Varna. Reşedinţa acestei provincii era la Durostolum (Silistra) şi cuprindea un teritoriu între Munţii Balcani, Dunăre şi Marea Neagră. Rolul acestei provincii militarizate era organizarea apărării bizantine faţă de campaniile lui Sviatoslav. Cronica “Însemnările toparhului grec” sau “Anonimul lui Hase” menţionează că in jurul anului 972 la Dunărea de Jos existau un număr de 10 cetăţi-oraşe cu 500 de aşezări omeneşti puternic populate. Conducătorii acestor cetăţi profitând de campaniile lui Sviatoslav, se răscoală împotriva imperiului bizantin. Urmare a înfrângerii cneazului rus, în bătălia de la Durostorum la 24 iulie 971, Ioan Tzimiskes anexează Bulgaria orientală şi Dobrogea. Răscoala valahilor este şi ea înfrântă, bizantinii consolidându-şi puterea asupra teritoriilor nord dunărene. Dar aceste conflicte ale populaţiilor nord dunărene vor continua în timp, astfel că în anul 1000, cronicile bizantine semnalează lupte între aceştia şi armatele conduse de către Împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul (976 – 1025) cel supranumit Bulgaroctonul, adică omorâtorul de bulgari.

Vasile al II va avea ca obiectiv, în timpul domniei sale distrugerea ţaratului bulgar. Începând din anul 986 va iniţia o campanie permanentă de subminare a influenţei bulgare în Balcani. Confruntarea finală dintre bizantini şi armatele ţarului bulgar Samuil (997 – 1014) se va da la Belaşita, în anul 1014. Bulgarii vor fi înfrânţi şi decimaţi, iar 14.000 de prizonieri vor fi orbiti. Înfrângerea bulgarilor va duce în anul 1018 la dezmembrarea ţaratului bulgar, de către bizantini, şi împărţirea lui în 3 theme: Bulgaria, Sirmium şi Dalmaţia. Supremaţia bizantină se va întinde şi asupra cetăţilor aflate la nord de Dunăre, vlahii fiind obligaţi să se supună acestora.

Nu avem dovezi dacă populaţia valahă nord dunăreană ar fi participat la conflictul dintre ţaratul bulgar şi imperiul bizantin, dar o menţiune făcută în Analele din Bari ne pomeneşte despre o oaste bizantină comandată de catre protospatarul Oneste împotriva arabilor din sudul Italiei, în care erau şi contingente valahe. Mai mult ca sigur că în urma extinderii autorităţii bizantine asupra ţinuturilor nord dunărene, conducatorii acestora erau obligaţi să participe cu oaste alături de bizantini, în luptele duse de aceştia.

Informaţii ulterioare despre comunităţile valahe le avem în timpul invaziilor pecenege din anii 1036, când devastează Dobrogea şi distrug printre altele şi cetăţile Capidava şi Dervent, şi în anii 1046 şi 1047 când tot aceştia tranziteaza Muntenia şi invadeaza thema Paristion, regiunea administrativă bizantină din sudul Dunării.

O altă menţiune a existenţei românilor la nord de Dunare o face în jurul anului 1050, geograful persan Gardizi, în lucrarea sa “Podoaba istoriilor”.

In anul 1054, patriarhul Mihai I Kerularios (1043-1058) şi papa Leon al IX-lea (1049 – 1054) se excomunică reciproc, având astfel loc separarea bisericii de la Roma, de cea de la Bizant. În urma acestui act, numit Marea schismă, românii vor trece sub autoritatea stricta a patriarhatului de la Bizanţ.

Anii 1072 – 1074, aduc noi conflicte între conducătorii cetăţilor de la Dunărea de Jos şi Imperiul Bizantin. La această răscoală se raliaza bulgarii şi sârbii condusi de catre Gheorghe Voiteh. Comandantul armatei trimise de către Împăratul Mihai al VII-lea ( 1071 – 1078), Nestor trece de partea răsculaţilor. Miscarea va fi înfrantă însă de către Împaratul bizantin.

În afară de informaţii date de cronicile bizantine, în acele timpuri, şi alţi cronicari apuseni fac referire la existenţa unei comunităţi valahe în Muntenia şi Dobrogea. Astfel în cronica Împăratului german Friedric Barbarossa se menţionează, în jurul anului 1089 a existenţei unei ţări româneşti numită “Walahia”, condusă de un principe, situată între Dunăre şi Munţii Carpaţi. În anul 1140, an al cruciadei conduse de către împăratul german Conrad al III-lea (1138 – 1152 ), în cronica lui Thomas Tuscus se prezintă itinerarul cruciaţilor către Ierusalim. Plecaţi din Franţa şi Germania aceştia aveau să treacă prin Ungaria şi Blachia (Ţara Vlahilor).

Expansiunea maghiară la sud de Dunăre, în Dalmaţia, Croaţia şi Bosnia şi infiltrarea în spaţiul Tării Româneşti va duce între anii 1161 – 1168 la declanşarea unui conflict cu bizantinii. În timpul războaielor duse de către Împăratul bizantin, Manuel I Comnenul ( 1143 – 1180 ) împotriva acestora, aflăm dintr-un document care se datorează lui Ioan Kinnamos, despre existenţa unui mare număr de valahi înrolaţi în armata bizantină. Kinnamos este primul cronicar care încearcă să facă o legatura între valahi şi romani, specificând că aceştia “sunt coloni de demult ai celor din Italia” : “… Iar împăratul fierbea din această pricină şi vroia să pornească din nou el însuşi asupra ţării hunilor, dar pornind mai curând să le dovedească forţa romeilor, iată ce plănuia. Pe Alexis, pe care-l logodise cu fiica sa, l-a trimis la Istru cu armate multe, comandate de el, care era protostator, pentru ca să-i facă pe huni să creadă că vor fi atacati iarăşi din locuri obişnuite; iar lui Leon, numit şi Vatatzes, care aducea altă oaste numeroasă din altă parte, ba chiar şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia, îi poruncea să năvălească în ţara hunilor dinspre ţinuturile de lângă Pontul zis Euxin, de unde nimeni nu a năvălit asupra lor.”

Din păcate nu ştim dacă aceşti valahi erau din sudul sau nordul Dunării, sau de pe ambele maluri ale Dunării.

Dovezi despre existența unor cnezate și voievodate în Țara Românească, le avem din timpul insurecției inițiate de către frații Teodor (Petru) și Ioan Asan, împotriva bizantinilor, între anii 1185 - 1197. În anul 1188, Ioniță Asan, supranumit ulterior Caloianul, fratele mai mic al lui Teodor și Ioan, este dat în schimbul soției lui Ioan Asan, luată prizonieră de către bizantini. Ioniță reușeste să evadeze, și se refugiază la nord de Dunăre în Țara Românească.

Cronicarul Nicetas Choniates Akominatos menționează că Ioniță s-a refugiat pentru o vreme la nord de Dunare, unde devine „domn peste niste vlahi din neamul lui”. Această informatie este prima, în mod indirect făcută, care confirmă existența unor cnezate și voievodate în Țara Românească, la acel an 1188. Deoarece bizantinii nu vor iniția nici o acțiune de căutare și capturare a lui Ioniță, ne confirmă faptul că aceste formațiuni statale erau bine organizate din punct de vedere administrativ, economic dar mai ales militar, bizantinii nedorind să riște o campanie cu consecințe dezastruoase pentru ei.

Nu există nici o mențiune în cronicile bizantine de organizare a unei campanii militare îndreptate împotriva valahilor de la nord de Dunare, în secolele IX - XIII !

Nu există nici o mențiune în documentele cancelariei Regatului maghiar, de organizare a unei campanii militare la sud de Carpați, cu scopul de a ocupa ținuturile Țării Românești, în secolele IX-XIII ! Singurele mențiuni sunt legate de ținuturile Severinului, Banat care va fi in permanență cauză de razboi între maghiari și valahii munteni.

Sa afirmat de foarte multe ori, de către istorici, că triburile maghiare și bulgare, popoare de pustă asiatică au căutat să se așeze în ținuturi de ses, asemănătoare modului lor de viață, maghiarii optând pentru Câmpia Pannonică, iar bulgarii pentru câmpiile de la sud de Dunăre. Este interesant de ce au făcut această alegere, când aveau la îndemână o solutie mult mai atractiva, Câmpia Română, aparată pe laturi de Dunăre și Munții Carpați ?

Cea ce ne îndreptățește să afirmăm cu deplină certitudine, că în Țara Românească existau încă din timpuri imemoriale, formațiuni statale mai mici sau mai mari, cnezate și voievodate, bine închegate, care nu au permis expansiunea regatului maghiar, încă de la descălecatul lor în Pannonia din anul 895, dar nici amestecul în treburile lor interne ale bizantinilor sau bulgarilor de la sud de Dunare.

Nicetas Choniates confirmă și faptul că neamul vlahilor sud dunăreni și al valahilor nord dunăreni era de fapt o singură nație vorbitoare de aceași limbă. Care era această limbă ? Împăratul grec al Niceei, Teodor al II-lea Lascaris (1254 - 1258), scrie în anul 1254 că limba utilizată de către vlahi era ausonica, adică, mai spre întelesul nostru, limba latină veche ! Afirmație pe care împăratul Niceei, nu o face în necunoștiință de cauză, mai ales că mama lui, Elena, era valahă, fiică a țarului Ioan Asan II (1218 - 1241). Este mai mult ca sigur că Teodor pe lânga limba greacă, cunoștea la perfecție și limba materna.

Tradiția populară și uni cercetatori fac afirmatia că Ioniță Caloianul ar fi înființat orașul Craiova, care îi poartă de altfel și numele, Craiova = Crai Ioviță. La rândul lor etnografii susțin că dansul popular „Călușul” și „ Caloianul” și-ar avea originile din acea perioadă.

O altă confirmare a legăturilor valahilor pe direcția sud-nord, o avem în momentul morții lui Ionița Caloianul, 1207, când nepoții acestuia, Ioan Asan II și Alexandru Asan, fii lui Ioan Asan, se refugiaza la nord de Dunăre căutând protectie la frații lor munteni.

Cornel Bîrsan - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche.

ISTORIA TRANSILVANIEI pâna in secolul al XV-lea (partea a V-a)

ISTORIA TRANSILVANIEI până în anul 997 (part 2)

Invazia maghiara

Cine sunt acesti unguri, numiti si maghiari? Calugarul Ricardus ii descrie in cronica lui: „ei sunt pagani, neavand nici o cunostiinta despre Dumnezeu. Dar nu se inchina nici la idoli, ci traiesc traiesc ca dobitoacele. Nu cultiva pamantul, mananca carne de cal, de lup si altele de acest fel. Beau lapte si sange de cal. Au o mare bogatie de cai si de arme si in razboaie sunt foarte viteji. .... < la infatisare erau > oameni urati, cu ochii scufundati, marunti la statura, barbari si salbatici in naravuri si in limba ; un fel de monstri omenesti „

’’ Informaţiile despre primul habitat al triburilor ce vor constitui mai târziu poporul ungar, după migrarea lor în Câmpia Panonică, sunt destul de confuze. Studiul limbii a arătat că este vorba de elemente de origine fino – ugrică, analoage cu cele care populează încă Siberia vestică, amestecată cu triburi turcice ; aceste din urmă au furnizat clasa conducătoare. Nu este imposibil ca însuşi numele de =unguri= sub care îi cunoaşte Europa după instalarea lor în Panonia să fi derivat din cel de =onogurii=, trib turcic înrudit cu protobulgarii.’’ (Gheorghe I. Brătianu – Marea Neagră) .

Problema localizarii tinutului de bastina a maghiarilor a fost pusa de catre diversi cercetatori. Apare foarte frecvent in studiile cercetatorilor, ipoteza formarii acestora ca triburi disparate la vest de lacul Baikal situati pe malurile raului Angara. În jurul anilor 3.000 - 2000 î.e.n. (conform Paul Lendvai) această comunitate uraliană se scindeaza, iar grupurile etnice fino-ugrice desprinse din ea se vor stabili la vest de Urali, la nord și la sud de confluența râurilor Volga și Kama. În preajma anului 1.500 î.e.n. în modul de viață al fino-ugricilor a avut loc o schimbare fundamentală: trecerea la o economie productivă bazată pe agricultură și creșterea animalelor. În această perioadă are loc dezmembrarea unității fino-ugrice si formarea unei limbi de fond ugrice. În jurul anului 1.000 î.e.n. se dezmembrează si unitatea ugrică, drept care începând cu această perioadă putem vorbi de habitatul proto-maghiarilor, pe care cercetătorii l-au plasat de-alungul cursului mijlociu al Volgăi. Sub presiunea exploziei demografice , maghiarii invadeaza incepand cu sec I si II si spatiul cuprins între Munţii Urali şi fluviul Volga, teritoriu dominat de Imperiul Khazar.

Khazarii, populaţie turcică de tip caucazian, se aflau datorită zonei pe care o stăpâneau în veşnic conflict cu Imperiul Bizantin. Conflict acutizat şi de prezenţa masivă în rândurile lor a unei diaspore evreieşti emigrate din Constantinopol ca refuz la încercarea de convertire a lor la creştinism, iniţiată de Leon, la acea dată împărat bizantin (723 d.Hr.). Ceea ce nu reuşise Leon, vor reuşii evreii în scurt timp : convertirea le iudaism a clasei conducătoare şi a unei mari părţi a populaţiei khazare.

Într-un imperiu conglomerat care îi cuprindea şi pe cumani, pecenegi şi bulgari, maghiarii vor fi toleraţi în schimbul ajutorului lor militar în lupta dusă de aceştia împotriva Imperiului Bizantin.

Dar nu pentru mult timp, pentru că în urma unor disensiuni dintre maghiari şi pecenegi, primii se vor vedea nevoiţi să se deplaseze din nou. Împinşi de populaţiile pecenege, blocaţi la nord de ruşi, vor înainta spre vest, cucerind şi ocupând un teritoriu cuprins între Prut şi Nistru căruia îi vor da numele de Atelkuz ( ţara dintre râuri).

De pe acest teritoriu vor începe în jurul anilor 850 – 860, primele atacuri împotriva cnezatelor şi ducatelor româneşti existente dincolo de Prut. În această situaţie, băştinaşii valahi şi slavi de pe teritoriul Basarabiei actuale, împreună cu cei de dincoace de Prut, vor iniţia lupte de eliberare şi blocare a continuităţii invaziei maghiare, hărţuindu-i atât în interiorul teritoriului ocupat cât şi în timpul expediţiilor de jaf.

Datorită acestei opoziţii hotărâte, triburile maghiare, se văd nevoite să ocolească partea centrală a ţării, mai bine organizată şi apărată, mulţumindu-se să o tranziteze pe la nord. În timpul acestor expediţii de jaf şi cucerire, în jurul anului 862 pătrund în Câmpia Panonică, spaţiu asemănător locului lor de origine asiatic. Descoperirea unui asemenea teritoriu, precum şi veşnica ameninţare a pecenegilor, îi determină să părăsească Atelkuzul şi să se îndrepte spre această ’’ţară a făgăduinţei’’. Această mişcare de migrare se va face într-un timp destul de lung, de aproape 40 de ani, timp caracterizat prin veşnice hărţuieli ale băştinaşilor, ca răspuns la expediţiile de jaf organizate de triburile maghiare.

Numai datorită acestui fapt, ungurii îşi modifică traseul spre Câmpia Panoniei, forţând teritoriul ţării noastre pe la sud, pe un drum paralel cu cursul Dunării. Modul lor de pătrundere violent şi distructiv va provoca riposta bulgarilor, care, aliaţi cu cumanii, vor da o grea lovitură hoardelor maghiare, învingându-i într-o bătălie dată, probabil în Câmpia Română, la anul 895. Această bătălie va determina grăbirea deplasării est-vest şi aşezarea hoardelor în Panonia. Aşa se încheie prima etapă a invaziei maghiare, prin limitarea puterii lor în zona Panonică, în urma neputinţei de a ocupa teritoriul ţării venind dinspre est.

Aşezaţi în Panonia şi organizaţi sub forma unor uniuni de triburi conduse de Curzan (Kurszan) şi nu Arpad, cum îl prezintă cronicile corectate (!?), maghiarii îşi vor îndrepta ţelurile expansioniste spre Occident, ajungând până în Germania şi Franţa, dar şi spre Transilvania, teritoriul mirific al spaţiului carpatic.

Curzan (Kurszan), fiul lui Cundu, este conducător al maghiarilor în perioada lor de expansiune, de la începutul secolului X. În anul 902, după alţi istorici 904, este invitat de către nobilii bavarezi la un ospăţ la Fischa, lângă Viena. Kurszan, împreună cu toată suita lui, sunt asasinaţi de către bavarezi. Moartea acestuia deschide drumul spre conducere lui Arpad, întemeietorul dinastiei arpadiene, care va conduce Ungaria între anii 905 şi 1301.

Istoricii maghiari deformează această informaţie, identificându-l pe Kurszan ca şi conducător al maghiarilor cu titlul de “kundu”, fără să realizeze că acest termen nu semnifică rangul de conducator, ci doar numele tatălui său, Cundu, cel pomenit în Cronica lui Anonymus. (Paul Lendvai - Ungurii)

Cornel Bîrsan - Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche.

ISTORIA TRANSILVANIEI pâna in secolul al XV-lea (partea a IV-a)

ISTORIA TRANSILVANIEI până în anul 997 (part 1)

Începuturi

Prima informaţie despre existenţa comunităţilor româneşti din Transilvania o avem din secolul IV, prin menţionarea unei comunităţi creştine la Biertan, în judeţul Sibiu. Aici s-a descoperit, în anul 1775, la rădăcina unui copac din pădurea Chimdru, un donariu, obiect de cult din bronz, având monograma lui Isus Hristos. Obiectul este inscripţionat şi cu numele Zenovius, identificându-l astfel pe cel care a donat comunităţii acest obiect de cult.

Donariul de la Biertan

Odată cu părăsirea Daciei transilvane de către romani, dacii liberi şi cei care au părăsit provinciile romane în timpul ocupaţiei ei, au revenit în locurile de baştină, continuându-şi viaţa în acelaşi mod în care l-au dus şi în decursul timpului, în afara sau înlăuntrul provinciei romane Dacia. Confruntaţi cu năvălirile popoarelor migratoare, romanii aveau să părăsească, încetul cu încetul, oraşele mari şi zonele deschise de pe cursul râurilor mari, ţinte sigure ale migratorilor şi să se retragă spre zonele de munte, mai greu accesibile. Specific spaţiului transilvan este existenţa comunităţilor săteşti în zone deluroase, puternic împădurite, aflate la poalele munţilor, pe firul unor cursuri de apă cu văi înguste. Existenţa acestor comunităţi, care există şi în ziua de azi, ne uimeşte prin alegerea locului, în creierul munţilor sau pe văi înfundate.

În aceste comunităţi izolate, băştinaşii îşi desfăşurau viaţa de zi cu zi, cea obşsnuită, ca să-şi asigure hrana zilnică şi strictul necesar. Viaţa premontană şi cea montană va duce la intensificarea creşterii animalelor (ovine, bovine, porcine, cabaline, s.a.) şi păsărilor, dar şi a prelucrării lemnului. Practicarea agriculturii se va face pe spaţii restrânse, pe terase sau pe marginea pârâurilor, cultivându-se în general, cerealele şi leguminoasele necesare asigurării traiului. Mari consumatori şi cunoscători ai ciupercilor, băştinaşii cunoşteau zonele de păşune sau de pădure, unde le puteau culege, iar conservarea lor pentru perioadele de iarnă asigura un necesar de proteine organismului. Buni cunoscători ai albinelor, au practicat stupăritul la marginea pădurilor sau pe păşuni; aveau să-şi urce viile pe dealuri, in vai ascunse (vezi fosta zona viticola Lechinta, jud. Bistrita – Nasaud).

Sistemul de aparare impotriva invadatorilor va fi cel binecunoscut de pe vremea dacilor, tactica „pamantului ars”, strategie prin care descurajau accesul migratorilor la comunitatile lor, urcate in munti.

Valurile de migratori aveau sa-si faca aparitia la nu mult timp dupa retragerea roamanilor din Dacia. Rand pe rand aveau sa vina: gotii (cca.271 – cca.376/420) cu triburile lor germanice de ostrogoti si vizigoti, hunii (cca. 376/420 – 469), gepizii (cca. 454 – 567), slavii (cca. 450 – 650 ), avarii ( cca. 567 – 797/803), bulgarii ( cca. 632 – 864), ungurii ( cca. 839 – 1028), pecenegii (cca. 895 – 1121) , cumanii ( cca. 1065 – 1241) si nu in ultimul rand tatarii ( 1241 – 1717). Toate aceste popoare n-au fost in stare sa – si alcatuiasca state durabile la nord de Dunare, pe actualul teritoriu al Romaniei, desi au venit cu intentii de cucerire si ocupare a teritoriului. Cum se explica acest lucru ? In mare parte, in lipsa unei conduceri centralizate, dar mai ales ca cei care au incercat sa se sedentarizeze au fost impinsi de celelalte valuri de migratori spre est si sud de Dunare. Alta cauza este si implicarea Imperiului Bizantin in „gestionarea” acestor migratii haotice. Imparatii aveau sa mute populatii intregi de migratori in diferite zone ale imperiului, sau pur si simplu aveau sa-i extermine. Nu in ultimul rand este cazul sa amintim ca nici populatia bastinasa nu a stat cu mainile in san, aparandu-se si ripostand valurilor de hoarde migratoare.

Atfel ca ostrogotii si vizigotii vor lua drumul spre vest, asezandu-se in final in Franta, Spania (Marele Regat Vizigot) si chiar in Africa de Nord. Gepizii, parte din ei sunt decimati de alte triburi migratoare, parte se vor imprastia in Europa de est. Slavii se vor imprastia parte la sud de Dunare, in Balcani, parte vor ocupa in est teritoriile actualelor state Cehia si Slovacia. Avarii vor fi parte, decimati de bulgari, parte impinsi spre Europa de est. Bulgarii vor folosi spatiul romanesc mai mult ca loc de tranzit spre Balcani, asezandu-se la sud de Dunare, pe actualul teritoriu al Bulgariei. Ungurii , initial vor ocoli tarile romane, prin migrarea lor prin nordul tarii asezandu-se ulterior in Campia Pannonica. Cumanii vor fonda temporar un statulet in curbura Carpatilor, dupa care vor fi, parte decimati de catre tatari, parte refugiati la sud de Dunare in Bulgaria, parte colonizati de unguri in Campia Pannonica. Pecenegii vor fi parte decimati de unguri si cumani, parte vor fi absorbiti de bastinasii din Campia Panonica. Tatarii in general nu vor ocupa in sensul strict teritorii romanesti, multumindu-se cu controlarea lor si organizarea de expeditii de jaf. Putem afirma ca existenta acestor tatari si a faptelor lor a grabit formarea statelor romanesti si stoparea expansiunii maghiare spre alte teritorii romanesti decat Transilvania.

Urmatoarele mentiuni pe care le avem despre Transilvania si bastinasii ei sunt pomenirea, in jurul anului 679, in carte „Cosmographia” a Geografului de la Ravenna a existentei in Dacia a raurilor: Tisia (Tisa), Tibisia (Timis) , Marisia (Mures) si Cresia (Cris). Tot in acest timp in cronicile chazare apare frecvent numele de Ardeal, sub forma Ardil.

Pe un vas apartinator de tezaurul de la Sannicolaul Mare apare mentiunea a doi conducatori, se pare banateni, care doneaza vasele de cult unei biserici. Numele celor doi este jupan Buila/Burila si jupan Butaul conform inscriptiei care nu a putut fi tradusa in totalitate: „+ Buila zoapan teci diretoiri Butaul zoapan targori itziri taici” Donatia este facuta in jurul anului 796.

Tezaurul de la Sannicolaul Mare

In anul 787 este mentionat primul episcop pe teritoriul tarii, prin persoana lui Ursus, participant la sinodul de la Niceea, si mentionat ca si episcop al avarilor si vlahilor. Se pare ca episcopatul lui acoperea zona Banatului.

Legat de ocupatiile bastinasilor , in anul 892, se face prima mentiune a exploatarii si comercializarii sarii in spatiul carpatic, cea mai bogata zona din Europa, in zacaminte de sare. Sarea , aliment atat de necesar oamenilor va fi un obiect de vesnica disputa intre conducatrii tarilor romane si coroana maghiara.

„O altă bogăţie a subsolului transilvănean râvnită nu numai de populaţiile aflate în migraţie, ci şi de alţii, este sarea, atât de necesară oamenilor şi animalelor. Studiile geologice

au dovedit că din cele peste 200 masive de sare aflate pe teritoriul României, 62 sunt repartizate pe Podişul Transilvaniei, iar după cum ar rezulta din sutele de izvoare sărate sau fântâni făcute la mici adâncimi, zone întregi ale subsolului sunt pardosite cu sare. De altfel lacurile sărate de la Sovata, Ocna Dejului, Cojocna, Someşeni-Cluj, Turda, Uioara, Ocna Sibiului etc. nu sunt altceva decât vechi saline prăbuşite în care s-a strâns apa de ploaie.

Izvoarele sărate au fost încă din preistorie după cum o dovedesc vestigiile arheologice din jurul lor, locuri preferate pentru vânatul animalelor sălbatice (zimbri, cerbi, mistreţi etc.) care veneau acolo de la mari distanţe pentru a se adăpa cu apă sărată. Transilvania a fost permanent o sursă principală de aprovizionare cu sare pentru Câmpia Tisei, Transdanubia şi Balcani, care era transportată sub formă de bolovani masivi, atât pe uscat pe „drumul sării”, cât şi cu plutele pe Someş, Mureş şi Tisa spre Dunăre de unde era preluată de alţi cărăuşi şi negustori pentru a fi distribuită la mari distanţe de locurile unde a fost exploatată. Izvoarele scrise, cronici, inscripţii, ca şi documentele cancelariilor feudale menţionează în repetate rânduri detalii semnificative referitor la exploatarea şi răspândirea prin comerţ a acestei materii prime, ce ar putea fi comparată economic cu problema aprovizionării cu ţiţei şi gaz metan din zilele noastre.” (Mircea Rusu – Continuitatea daco-romana pana in perioada 275 – 568, Istoria Romaniei, Transilvania)

In secolele VIII si IX vor fi reconstruite multe din vechile castre romane. Identificam astfel cetati si fortificatii pe intreg teritoriul Transilvaniei, precum, cetatea Bihariei, cetatea de la Cenad, cetatea de la Alba Iulia, cetatea de la Gilau, cetatea Satmarului, fortificatia de la Cluj, fortareata de la Bezprem, s.a.

Secolele IX si X vor aduce asupra Transilvaniei o noua provocare cu consecinte pe termen lung, invazia maghiara.